”The reason why a lot of people won’t become who they want is because they’re too attached to who they’ve been”, says Lisa Nichols. Like her, I have hit my version of rock bottom when I was cheated on. Yes, I was cheated on twice, and am not afraid of hiding this; both times I have managed to land -decently enough- on my feet, thanks to one’s truest definition of friends, who made sure I was not (yet) dead. And like the phoenix rising from the ashes, my rock bottom meant rebirth and reinventing myself.
 
Long story shorter, I am in my early 40’s, and I am faced another Sisyphean work: to write here in order to reach my catharsis, make your entertainment peak and to expose some lessons to learn. Que sera, sera. One goal though – no stone left unturned, no myth left not debunked, no lie left to sprout. For the sake of the next generation.
 
My parents did not prepare me for the internet era, for they did not know. Consequently, all those mistakes we make in this pioneering times we live in, will eventually fall short on our kids’ middle years. One cannot preclude that, as much as Nobel could not preclude Hiroshima – no matter how desperately he wanted to. But we can better educate the next one in line through trimming down hypocrisy, ego-centrism and ignorance. Yes – ignorance is NOT bliss, and one more lie may be one too many, our offspring cannot wait to judge it accordingly.
 
Going back to Lisa, the moment I was willing to completely die was the moment when I had to sell my home and watch my kids all packed up and driven away in a car, while the people whom I thought were “friends” did nothing else but sing along the treachery pact. Nothing lower, nothing more lame. That was the moment I (very slowly) made way and room to the person that I’ve become. The person who writes this, and who wrote that.
 
 
Throughout time, I’ve written to feed my kids, now I write to keep their universe alive. Writing my ideas, lessons learned, and revelations had along the way – is pretty much Writing For Life. Mine, theirs, and perhaps yours. Thank you, Lisa and to all similar motivational speakers. A warm thank you to my friends. And -why not?- a thank you to all those “friends” too: without the interaction, I wouldn’t be where I am today, and they wouldn’t be where they are now. Thank you, sweetbaby – Karma or not, life rewards us all, accordingly, and we reap what we sow.
 
• ♦ • ♦ • ♦ • 
 
Motivul pentru care oamenii nu ajung să devină ceea ce vor este acela că devin prizonierii a ceea ce au fost – spunea Lisa Nichols. Ca ea, şi eu la rându-mi am atins fundul gropii, când am fost înşelat. Da, am fost înşelat, şi chiar de două ori, ca să fie lucrul bine făcut, probabil; şi nu îmi e frică să o recunosc. În ambele cazuri am reuşit să cad în picioare, graţie unor oameni care sunt cea mai curată definiţie a prietenilor pe care ţi i-ai putea dori şi pe care îi poţi avea într-o viaţă. Ei practic s-au asigurat ca eu nu cumva să mor (nu încă). Precum vorba din folclor, şi dintr-un editorial, Fie Să Renască Numai Cel Ce Har… – cu vorbele astea am reușit şi eu să renasc din cenușa-mi proprie, să mă reinventez.
 
Mai pe scurt, un pic trecut de 40 de ani, şi iată-mă în faţa unei alte munci de Sisif – să scriu ca să mă elilberez, să te fac să te simţi bine, şi să adaug încă o lecţie de viaţă. Ce va fi, va fi. Există un scop, totuşi – să nu laşi nicio uşă nedeschisă, niciun mit nedescifrat, şi mai ales nicio minciună să se dezvolte. Uite-aşa, pentru cei care vin să fie în urma noastră.
 
Ai mei nu m-au pregătit pentru epoca internet-ului, că habar n-aveau ce-i aia. Aşadar, orice lăsăm noi scris în anii ăştia de “aventură”, cât timp ne dăm mari în apă mică, o să se răsfrângă în vremurile copiilor noştri. Suntem la fel de capabili să prevenim consecinţele astea aşa cum Nobel a fost în stare să prevină folosirea invenţiei lui asupra Hiroshimei. Dar, totuşi, putem educa pe cei din jur şi generaţia următoare, să înţeleagă că ipocrizia şi egoismul nu sunt soluţii, şi mai ales că cei saraci cu duhul nu sunt fericiţi dacă rămân blocaţi în limitele lor. Da, ignoranţa nu ne binecuvântează pentru o viaţă mai bună, şi o minciună în plus s-ar putea să fie una prea mult, iar copiii noştri s-ar putea să ne judece la fel de mult.
 
Revenind la Lisa, momentul în care am fost aproape să mor a fost atunci când a trebuit să îmi vând o casă şi să îmi văd copiii împachetaţi şi băgaţi într-o maşină, plecând “la vale” – în timp ce cei consideraţi “prieteni” stăteau în umbră, ssssâsâind de zor a minciună. Nimic mai josnic sau laş. Acela a fost momentul în care -lent, şi greoi- am reusit să fac loc omului care am devenit. Omul care scrie aceste rânduri şi care a scris acele pagini.
 
De-a lungul vremii, am scris ca să îmi hrănesc copiii, scriu acum ca să le menţin viu universul în care se scaldă şi, punându-mi ideile pe hârtie, lecțiile însușite, revelațiile avute pe parcurs, nu fac altceva decât să scriu pentru a trăi, writing for life. Pentru mine, pentru ei, şi cine ştie, poate şi pentru tine! Mulţumesc Lisei şi altor autori de discursuri motivaţionale.  Multumesc prietenilor, şi chiar şi acelor “prieteni”: fără ei nu aş fi fost ceea ce sunt, şi nici ei nu ar fi rămas ceea ce nu au ajuns să fie. Karma sau nu, la urma urmei culegem ceea ce semănăm.

Site Footer

Sliding Sidebar

About Me

About Me

Lorem ipsum dolor sit amet, consetetur sadipscing elitr, sed diam nonumy eirmod tempor invidunt ut labore et dolore magna aliquyam erat, sed diam voluptua. At vero eos et accusam.

Social Profiles

Facebook