E remarca originală, făcută în min.70 la 2-0, a unui chibuţ care în 1994 era îndeajuns de “bătrân” ca să iasă în stradă pe vremurile când Hagi îi arăta lui Cordoba cât de înalt e el, columbianul, pe linia porţii. 

La un pahar de Norvegia-România, şi la 25 de ani de la apogeul lui Hagi, naţionala tricoloră construieşte ceva, un nimic ai zice, din nou. Un nimic dintr-un nimic mai mare. Cu Cosmin Contra selecţioner, România pare ieşită bine din recuperarea post-operatorie.

Tumoarea canceroasă “Sandu-Dragomir” pare extirpată fără efecte secundare notabile. Cei doi, cu buzunarele în continuare pline, par mulţumiţi că sunt lăsaţi în pace liberi, iar naţia română pare mulţumită că măcar a fost lăsată în viaţă, după tăvălugul lor post-decembrist. România lui Contra aleargă, pasează vertical (în sus, nu în jos), şi pare că habar nu mai are ce e acel catenaccio pe care unii l-au dus spre tiki-taka iar alţii mai balcanici din fire l-au cufundat într-o bolnăvicioasă neputiinţă care ne-a mâncat tinereţile. 

Echipa a scăpat de un gol novergian cam nedrept anulat, a respirat în continuare şi a rămas la fel de naivă şi la 0-0, şi la 0-2. Mijlocul a fost tot meciul la fel de eficace precum o pereche de rinichi la o programare de dializă. Apără-Tătăruşanu a respectat definiţia doar în prima repriză, fiind apoi spectator la golurile norvegiene de zici că la pauză a jucat 1 solist pentru final. O singură poză devine bună de canvas pe perete: în căutarea golului pierdut, Ianis Hagi intră în ultima juma’ de oră. Tribunele din Oslo strigă acum un altfel de Hai Romania decât cel de pe vremuri. E mai antrenant şi are o reverberaţie în plus. Acum vreo 35 de ani, când Hagi al nostru debuta la Oslo la 18 ani, tribunele norvegiene nu strigau nimic pentru tricolori. Acum ele domină fondul sonor. Încă o bifă pentru guvernele post-decembriste. La 21 de ani, fiu-său intră, aleargă şi pasează “în grafic”. Pentru cei de peste 25-30 de ani, e o senzaţie plăcută la ureche să auzi din nou televizorul urlând cu speranţă “Hagi… pătrunde Hagi, şi… şiii…”, exact pe tiparul lui “du-te, Dică, du-te!”.

Norvegienii au sânge rece, asta e clar. Sânge pur-sânge. Românii au încă sânge de Tamaş-dis-de-dimineaţă. Elabdellaoui, un jucător norvegian autentic, nu are ce discuta cu Grozav, pe un flanc marcat de grozăviile acestei naivităţi româneşti ce pare o etapă normală în drumul unei echipe noi spre urcuşuri noi. Mai naiv decât oştenii lui Contra, comentatorul se întreabă “de ce nu merge jocul în min. 56 la fel ca în min.1”. Probabil pentru că ficaţii românilor aleargă mai puţin decât al norvegienilor la ora 7 devreme -treziţi brusc.

Tot despre urcuşuri, Grozav coboară pe bancă şi Ianis urcă în atac, luând jocul naţionalei dupa el. Ilogic dar sperat, Keseru marchează. Şi o face ca Balint în Italia contra Argentinei, la Coppa del Mondo. Dintr-un pinball asemănător iese şi egalarea, în minutele în care altădată naţionala vedea victorii şi calificări năruindu-se. 

Desigur, Contra nu are nicio ”vină” pentru egalare, cum nu va avea niciun merit și nicio vină pentru mersul firesc al lucrurilor. Azi fost doar un noroc chior, așa cum tot noroc chior e și că speranța românilor e încă întreagă după atâtea upercuturi ale vieţii. Mersul firesc e acelaşi drum sinuos pe sub mingile de pingpong dintre expectanţă şi realitate. Cei care au înjurat azi sunt poate aceiaşi care vor scuipa și la destrămarea cometei Halep, care odată şi odată tot va veni. Înjurătura nu e niciodată un rating pentru performanţa sportivă şi spiritul tricolor. Ea mai degrabă miroase a disperarea celui obişnuit cu brie la preţ de telemea, sub impulsul euforic că ceva se spulberă şi nu are ce pune în loc.

Hi. I am Mihai Manolache, and this is my view.