Încet–încet a venit primăvara din nou şi în Toronto, şi spectacolele de teatru şi concertele continuă. Se simte un val nou de entuziasm şi astenia de primăvară ne cuprinde și ne înfioară inexplicabil. E rost de planuri, de idei, de fapte, de vise împlinite.
Dacă veranda şi uşa din spate nu arată bine, aşa cât pentru un curb alure mai de Doamne-ajută, păi atunci se cheamă că e rost de retuşări strategice. Nu ţine de strategii imobiliare, ci de miezul dumitale interior, ultra-sensibil, rudă străveche cu Topârceanu. Pe lângă garduri s-a zvântat pământul, şi ies gandacii-Domnului pe zid. Eeeh, mă rog…. furnici, veveriţe, şi ce-o mai răsări pe la noi prin bătătură. Da, de acord, cu vreo lună şi ceva întârziere faţă de ceasurile Tutovei şi orologiul boşorog din Piaţa Operei, lângă Catedrala Martiră. Acolo… La Porumbei.
Şi totuşi. Ies gospodinele, iuţi ca albinele. Părul le flutură, toate dau zor. Unele mătură, altele scutură – colbul din pătură… şi din covor…! Asta era în poveştile cu margaretele şi campanulele făgaşurilor copilăriei.
Dar totuşi. E primăvară, iarăşi primăvară. Şi Topârceanu e iarăşi nemuritor. Uitându-mă la bruma de început de aprilie, am impresia că de n-ar fi fost el, n-ar mai fi venit nici primăvara, şi nici măcar Acceleratul.
Anotimpul ăsta verde are ceva în el, în noi, în toţi aceia care umblăm cu Creanga, cei care ne arătăm Eminescul de la purtător, şi avem Topârceanul încă în vine. Parcă strigă în noi pe toţi confraţii, de la Alecsandri şi Coşbuc la Tudor Gheorghe şi Holograf. Parcă ne scutură de anul trecut şi ne înverzeşte cu o viaţă şi jumătate.
Aşa să ne fie!
Social Profiles