Un text venit ca reacție la valul de știri conform cărora în supermarketurile din România s-a depistat carne de cal în pungile marcate drept ”vrăbioare de vită” și ”carne tocată de vită”. Ancheta a scos la iveală o rețea extinsă de desfacere a acestui ”inedit produs”.

Ca absolut de fiecare dată în milenara-i istorie creatoare, românul a făcut şi în scandalul ăsta al cărnii de cal ceea ce a ştiut el mai bine: a supravieţuit. Nu că aşa ceva ar fi fost contraindicat, dar parcă povestea prea e iarăşi făcută să alimenteze neuronul de serviciu de pe Dâmboviţa cu teorii conspiraţioniste.

Să o luăm metodic. Abatoarele tricolore vând carne de cal, care ajunge în vest drept vită. Ba în lasagna, ba în chiftele, ba în burgeri. Câteva săpături politice şi politicoase de origine marseilleză descoperă vreo 4-5 intermediari în lanţul trofic cabalin. Recte – oameni care n-au treabă nici cu vaca, nici cu calul, dar care nechează cifrat şi mulg bani ”pe persoană fizică” (sau nu) din schimbarea unor etichete. Ca vorbele să nu lovească în câteva buzunare ciprioto-olandeze foarte adânci şi sensibile la politici continentale, a fost mai convenabilă concluzia că de la Suceava la Petroşani şi retur românii taie (şi vând) cai drept rumegătoare cu uger. Dă bine la public, toată lumea cântă, râde şi rumegă fără folos.

Alte câteva ştiri trec neobservate. ”IKEA a retras chifteluţele de la vânzare din mai multe ţări, după ce în Cehia s-au descoperit urme de carne de cal într-un lot de produse”, spune Mediafax. Să vedem ce ţări. Cehia, Slovacia, Ungaria, Franţa, Suedia, Marea Britanie, Portugalia, Italia, Olanda, Belgia, Spania, Grecia, Cipru şi Irlanda. Aproape juma’ de continent. Şi nu numai. ”La 26 februarie, Ikea a retras chiftelele sale din Thailanda şi Hong Kong”. Brusc lumea s-a prins că deceniile de împliniri măreţe din industria alimentară sunt cam false. Mai tare însă răsună ştirea că românii din est taie şi consumă carne de cal fără număr, fără număr. Se omite să se spună ce fac francezii de mai bine de 200 de ani de când mâncă­cioşii lor au găsit soluţia pentru excedentul de carne cabalină din campaniile napoleoniene. Doi cai pe cap de vită furajată, mai exact. Sigur, veţi spune, nu mor caii când vor englezii. Aşa şi este. Ei mor doar atunci când omul cu şfichiul renunţă la joben şi la şa, înlocuindu-le cu milenarul sictir când e să se ia la trântă cu părerea altuia despre el. Atâta timp cât supra­vie­ţuieşte cu cuţitul să taie, restul nu contează. Sistemul func­ţionează bine-mersi de milenii, de ce s-ar schimba acum?