Iurie Darie s-a stins suferind, lăsând în urmă încă un loc gol pe scena vieții noastre. Pentru românul pribeag, orice știre care începe cu ”A murit…” e echivalentul a 4 cafele tari, cu privire la pulsul cardiac. Ești departe de scena ”de acolo”, ai vrea-o prelungită ”aici”, căci tu ești aici, și totuși pilonii ”de acolo” de departe se dărâmă unul câte unul, iar tu ”aici” nu ai ce pune în loc.

Încă îmi este greu să înţeleg de ce un actor bun este nevoit, totuşi, la un moment dat, să cedeze naturii umane vremelnice şi să plece. Ca într-un teatru absurd, am idioata pretenţie ca reperele culturale din viaţa artistică ce mă înconjoară să rămână pe loc, eventual şi în acelaşi decupaj alb-negru pe care mi l-am construit prima oară, după vreo scenetă sau vreun sketch de la televizorul copilăriei.

Orice ştire negativă din acest spectru al vieţii mă asfixiază (încă), oarecum inexplicabil. Un exemplu concret îmi vine în minte chiar din săptămânile trecute. Între două staţii de metrou, apuc să citesc un email de la un prieten din România, cu subiectul ”Dan Puric a murit!”. Printre cearcănele dimineţii, uit de idioata farsă de 1 aprilie pusă la cale acum ceva vreme de câţiva oameni de presă cu minte dâmboviţeană. În absenţa detaliului, tunelul metroului îmi pare o tenebră eternă care mă arestează în colţul vagonului. După un telefon de control şi două ziare răsfoite, adevărul mă dezmeticeşte. Era (doar) repetiţia unei glume morbide. Dan Puric e acelaşi rebel cu o cauză, ”alive”.

Şi totuşi mă întreb tâmp ”de ce?”. De ce reacţionez incontrolabil, spasmatic, la ştiri false sau adevărate care anunţă plecarea. E ceva ce nu pot accepta. Lumea mea e construită din repere, amintiri, exemple, mărturii. De oameni şi roluri. Semaca, Mărin, Panait, Paraipan, Dobrescu, Gogu…

Iurie Darie a plecat de curând, şi – să nu ne dăm mari în apă mică – şi noi, şi alţii,  urmăm. E acelaşi sentiment de asfixie care mă urmăreşte. Mi-am spus ani la rând că valul de actori tineri ”post-decembrişti” nu poate reface cărămizile lipsă din zidul marilor titani ai scenei postbelice româneşti, dispăruţi în ultimii 15 ani. Fals. Actori sunt. Dar omul rămâne prizonier vremurilor în care trăieşte, şi refuză să îşi înlocuiască reperele culturale cu substituenţii vremii noi. Rămân legat de maiorul Dobrescu şi ”Brigada Diverse”, de bagheta lui Beligan care l-a văzut pe Iurie consacrat în echipa formidabilă a comediei româneşti. Rămân prizonierul vremii în care Stela era vocea de pe o casetă rulată şi derulată zilnic, povestind despre Renato, despre Nea Fane din Căţelu, iar Arşinel îmi era borna de la cumpăna anilor. Reacţionez astfel, prin instincte – agăţându-mă de toţi aceşti… oameni, în definitiv, pe care abia aştept să îi revăd cât mai pot. Oameni care m-au făcut să râd cu şi printre lacrimi, dăruindu-mi culoarea în decorul alb-negru. Să nu uiţi, Iurie, că am ramas desculţi…