De fiecare dată când România e sub zăpadă, se întâmplă pentru că iarăși s-a săvârșit o minune – a nins. Și ca în fața oricărei minuni neașteptate, autoritățile centrale și locale sunt ”luate pe nepregătite”. Țara lui ”nouă trebuie să ni se dea” așteaptă cuminte deszăpezirea ”de la centru”.

Încă mă mai mir că nu am lopătat aproape deloc în iarna asta. Fireşte, comparat cu alţi ani. E sfârşit de februarie, şi m-au năpădit doar vreo 3 sau 4 ninsori mai sănătoase. Iarna trecută, până în februarie deja eram traumatizat bine de tot de stress-ul omătului adunat peste noapte. Care, evident, îmi modifica regretabil rutina primei ore. Aş putea spune că a fost chiar o distracţie aşa-zisa deszăpezire din această iarnă. Ceva ce nu am să uit este ruşinea cu care m-am cufundat în fotoliu într-o seară târzie, când deja se adunaseră vreo 20 de centimetri şi vecinul a pus mâna pe lopată, de a făcut lună şi pătrăţica mea de viaţă şi de responsabilitate. Nu numai că mi-o luase înainte, dar mi-a zis-o şi direct, verde-n faţă (scuze, maestre!, vă fur un pic expresia): ”Am dat la mine şi am zis să te scutesc…”. De atunci purtăm un concurs nevăzut de nimeni, al ieşitului la zăpadă, care biruie primul. Recent, omul a fost gripat, aşa că am putut să mă organizez în tihnă când a mai nins, să-i ”rezolv” şi cele două maşini înzăpezite pe care le avea, bonus faţă de asfaltul personal.

Ceva s-a schimbat. Acum, de fiecare dată când lopătez, îmi vine în minte ştirea aceea cu buzoienii care şi-au deszăpezit prima oară drumurile spre cârciumi, de unde aşteptau sforăind jandarmii ”cu ajutoare” care să le scoată casele din nămeţi. Oamenii aceia au mai văzut ierni. Şi nămeţi. Cu siguranţă şi lopeţi. Într-o dependenţă perpetuă de fericire care vine cu cinzeaca, şi ei au grijă de vecinii lor: e şi la el cărarea făcută spre cârciumă? La urma urmei, e în joc prezenţa unui tovarăş de fapte grele – doar nimănui nu îi place să cânte singur cu sticla.

Ca printr-o oglindă-geam de proastă calitate, lumea aceea se întrevede din astfel de titluri. Suprapusă peste imaginea vecinului meu care îmi deszăpezeşte grijuliu aleea ca nu cumva să pierd eu vremea a doua zi dimineaţă, drumul acela bătătorit româneşte spre cârciumă pare o întoarcere într-o viaţă anterioară. Te face să te întrebi totuşi de unde vii, încotro mergi şi până când. 

Desigur, nu generalizez. E doar o uscătură într-o mare pădure de români destoinici, de oameni nevoiaşi care ajunseseră să respire aer cu raţia în casă, nemaiştiind când e zi sau noapte. Sunt părinţii şi bunicii noştri, în nămeţi. Pentru aceia destoinici la trup şi la minte dintre ei, găsiţi în pagina 4 detalii despre o campanie de întrajutorare. Pentru uscături, găsiţi dumneavoastră aprecierile de rigoare. Eu încă mă mai mir de ce mă surprind astfel de ştiri.