Dacă sezonul dragostei a început cu Alifantis, de ce nu s-ar sfârşi cu Baniciu? Dar de ce nu cu Ducu? Toronto se pregătea să îl re-întâmpine pe Ducu Bertzi, și emoția era neschimbată ca la primul spectacol canadian. A fost odată Spirit of Romania, când Nicu și Ducu au zăbovit mai mult și pentru mai mulți. Acum, au rămas miezul, un public aici la fel de înfocat ca cel din granițele românești.

Rapsozi sunt mulţi. Chitarişti, la fel, sau poate chiar mai mulţi. Pe mulţi îi aplaudăm frenetic. Sintagma ”omul cu chitara” face referinţă tocmai la artistul care nu are nevoie de efecte speciale de scenă pentru a face show. Show-ul adevărat este în coardele vocale şi în cele de sârmă. Spectacolul se realizează din relaţiile de consecinţă dintre artist şi public. Artistul cântă bine, publicul simte şi resimte. Reacţionează iar artistul se mulează pe reacţie.

Ca să rezolvi cu succes această ecuaţie a spectacolului trebuie, ca om, să fii deosebit. Să ai structură. Să ai răbdare, calm, să fii atent la detalii. Un profesionist nu se naşte, ci devine. Am avut ocazia acum 3 ani să îi cunosc mai bine pe aceşti doi oameni, Ducu Bertzi şi Nicu Alifantis. Am regăsit la ambii aceleaşi voci calde, aceleaşi timbre vocale echilibrate care erau afişate pe scenă. În particular, Ducu e la fel ca în timpul spectacolului. Zâmbeşte mult. Vocea părintească îţi vorbeşte cu acelaşi calm şi de kilul de roşii de la Matache, şi de destinul omului pădurii pe care nu l-or mâncat lupchii, şi de istoria culturii româneşti. Meticulos, respectuos, calculat, cumpătat. Glumeţ, pus pe şotii.

Un astfel de om sigur că trezeşte în tine emoţia dată de un distih pus cândva pe un petec de hârtie. Emoţie care parcă te vindecă de doruri şi ofuri negândite. Ducu este unul dintre acei oameni capabili de a fi un astfel de doctor muzical. Un agent terapeutic liric.

Ducu Bertzi şi Mihai Neniţă readuc atmosfera de sărbătoare în Toronto

Ducu şi Mihai au fost la înălţime în ceea ce s-a vrut a fi show-ul lunii decembrie în Toronto.

Afară, Moş Nicolae se pregătea să iscodească din nou printre copii în aflarea celor cuminţi de ceilalţi. Înăuntru, câţiva dintre copiii cuminţi încing o mică horă la gândul dulciurilor din ghetuţe. Este seara de 4 decembrie, iar adulţii îi privesc în picioare, răvăşind scena cu ropote de aplauze. Ducu şade admirativ pe celebrul taburet, şi se uită în dreapta la Mihai, care mai are puţin şi face ferfeniţă strunele unei viori greu încercată de arcuş, de capriciile unui violonist ce parcă stă să dea examen la Paganini. Devine clar că amintirile ne duc către nemurirea lui Mani Neumann. Iată urmaşul. Privirea lui Ducu spune şi ea totul. Şi exclamările unui public în extaz la octavele  imposibil de anticipat.

O seară, într-adevăr, de folk, colinde, şi oameni. Oameni în picioare, lângă hora copiilor ce şi-or împărţit norocu’ lângă Ducu. Şi Mihai.