Cronica spectacolului lui Mircea Baniciu în Toronto, care a reunit probabil trei generații canadiene (deja) sub același acoperiș în aceeași seară. Fiecare cu interesul și așteptările potrivite. Și mai ales cu așteptatele răspunsuri la întrebările cotidiene.
Greu stai locului când vezi 400 de oameni cântând în locul celui de pe scenă. Iar unii dintre ei dansează cu copiii de câţiva ani lângă ei. Generaţia în Blugi are acum copii pe care îi învaţă, la Arenele Romane, la Sala Palatului sau la Sala Kobayashi din Toronto, cum să danseze pe Andrii Popa. Tati, dar cine este Andrii Popa?, aud în stânga un glas tânăr.
Suntem în seara zilei de 23 octombrie 2011 la Centrul Cultural Japonez din Toronto cu Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici. Şi ne întrebăm, chiar aşa, după atâţia zeci de ani, cine mai spunem altora că e Andrii Popa? Şi cine este de fapt Mircea Baniciu?
Mircea Baniciu e un om. Un om bun, care într-o seară nebună ne-a reamintit că suntem tineri. Un om care ne înconjoară cu un zâmbet absolut debordant. Nu lipsesc mişto-urile, bancurile, nu lipseşte Moţu. Nu lipseşte atmosfera Sălilor Polivalente din alt veac. Nu lipsesc fanii. Mai mult sau mai puţin în blugi.
Nu lipsesc copiii. De un an, de 3, de şi chiar şi de 15. Cei mici fac saltul din lumea copiiilor în lumea părinţilor. Cei mari, îmi spun într-o română decentă, că l-au văzut pe Bertzi acum 3 ani, şi i-au trimis părinţii la Baniciu. Un fel de “a nu se rata”. Sau, pe limba lor, a must see. La Andrii Popa, îşi dau arama pe faţă: ştiu versurile şi le place la nebunie. Datorită lui Baniciu, unul dintre puţinii pe care se mai sprijină tinereţea noastră şi moştenirile noastre. Mircea, Vlady, vă aşteptăm să reveniţi! Datorită (şi) vouă, le putem spune copiilor noştri că Andrii Popa trăieşte.
Social Profiles