Steve Jobs nu mai este. Rămân amintiri, rămân produse, magazine, idei, cărți biografice și o tonă de vorbe de duh ale creatorului tehnologiei care azi e așa cum e. Lumea contrastantă a lui azi, acum, căci maine nu se știe, versus eternitatea lucrului bine făcut pe care îl lași în urma ta.

Ziua Recunoştinţei m-a găsit privind un apus de soare lângă un foc de tabără. M-a stors de ultimele cuvinte de laudă la adresa verii indiene pe care noi, aici în Ontario, o trăim legănându-ne la 25 de grade. Şi m-a făcut să reflectez la o vorbă rostită de un om mare:

“Timpul este limitat, nu-l pierde trăind viaţa altcuiva. Nu lăsa opiniile zgomotoase ale altora să-ţi acopere vocea interioară. Şi cel mai important, să ai curajul să-ţi urmezi inima şi intuiţia.”

Acest om nu mai este. Odihnească-se în pace, el va fi pomenit de copiii noştri pe mai departe. Canalele media au propagat mesajul cu zgomotul şi pompa cuvenită. Apoi, ca după teribilul vuiet al unei avalanşe, se lasă liniştea. Lumea uită, şi revine la cele lumeşti. Metroul merge din nou. Ceasul ticăie, alarma sună, şeful iar anunţă şedinţă.

Câţi oare se întreabă, în faţa fiecărui apus de soare, dacă vor mai avea şansa să vadă răsăritul de a doua zi? Timpul, acest balaur cu 24 de capete al zilelor noastre, e limitat. Într-o zi, ori noi ori el nu va mai fi. El ne grăbeşte şi ne aleargă, ne dă palpitaţii la fiece ”deadline” la birou, ne fixează canoanele zilei, e stăpânul nostru mai ceva ca aproapele din faţa oglinzii. Într-o bună zi, nu va mai fi.

Până atunci, nădăjduiesc că fiecare dintre voi a trăit în prezent şi s-a oprit zilele acestea în faţa unui apus de soare, fie şi pentru un minut. Iar apoi a fost Recunoscător răsăritului de a doua zi.