Povestim un pic despre primul lucru care sare în ochi oricărui musafir de la București. Amiciţia intre vecini, spiritual comunitar atunci când vecinii au grijă unul de altul. Totul plecând de la un bun-simţ cu care am crescut, şi care a murit în România, se pare. Totul în anticiparea spectacolului Maiei Morgenstern în Toronto, din 1 decembrie 2010.
De fiecare dată când efectuez rutina drumului spre aeroport, aşteptat persoana cu pricina (nou venit în Canada), condus prin oraş spre destinaţia finală (casă sau bloc), ajutat la bagaje şi cules impresii după 24 de ore, primesc aceleaşi răspunsuri. Mi s-a întamplat cu membri de familie, prieteni, colegi veniţi încoace în vizită sau de tot. Obligatoriu pe listă – traficul. Cu rele cum că există, şi cu bune cum că “nu se claxonează şi stă fiecare pe banda lui”. Apoi inevitabilul “ia uite ce simpatice sunt veveriţele” şi “câtă vegetaţie!”. Punctul culminant este în faţa peisajului din faţa blocului sau a casei: “cum aşa, nu sunt garduri între vecini?”. Florile din scuare sau de pe peluze sunt şi ele “la liber”. Că pentru noi acestea sunt semne de normalitate, ştim. Că am trecut şi noi prin aceste etape de surprindere, nu mă miră. Aici vecinii nu îşi fură trandafirii din faţa casei. Driveway-ul este neîngrădit sau chiar partajat. Vecinii îşi dau bineţe şi îşi mătură unii altora frunzele căzute în dreptul casei.
Cei ce ne calcă pragul sunt însă uimiţi să descopere o lume românească normală. Nu facem garduri, nu ne închidem, izolându-ne într-o lume a noastră. Simt din nou că din peisajul acesta plin de normalitate face parte şi teatrul românesc, şi mă bucură. Maia este dintre noi, la fel ca şi cafeaua zilnică sau amintirile originilor noastre.
Social Profiles