O invitație la un concert Goran Bregovic se refuză probabil doar dacă iți naște nevasta în aceeași zi, sau dacă tocmai ai aflat că ai câștigat 6/49 îndeajuns de gros cât să îl cumperi pe artist pe viață, să îl asculți cum îți înnebunește vecinii cu vocea lui din sufrageria ta proprie. Eh, și când treaba asta cu invitația vine de la niște prieteni de suflet, e musai să zici da! fără loc deîntors, la secundă. Zis și făcut. Toronto -Sony Centre, e vineri seara – 26 octombrie. E cam răcoare de Sf. Dumitru în Toronto, pesemne că iarna va fi bună pe aici. Lumea-n paltoane, zâmbind. Oamenii freamătă, miroase a lume distinsă dar … așa, de casă. De gașcă și de cartier, de-a ta și de-a noastră.

Se vorbește sârbește, rusă, parcă adulmeci și un dialect de pe la Mariupol, așa caun parfum molcom. Nu contează că nu vezi cunoscuți români; mai toată lumea pare oricum unită în legea simbiozei brânză+slănină+ceapă, pusă la adăpostul țoiului de palincă plină de mărgeluțe. Fără fandoseli în sală, așișderea și pe scenă.Scaune aliniate cu șublerul, într-un arc de cerc demn de Academia Militară în zi de paradă. Lui Goran îi lucesc amintirile și lecțiile lui taică-său din armata iugoslavă. 

Ochii lumii nu sunt însă la scaunele goale ci la suflătorii care izbucnesc din public. Orchestra purcede dinspre oameni spre scenă. Goran intră fără brizbrizuri fistichii, în costumul lui alb imperial. E la fel de tânăr ca pevremea pisicilor albe și negre ale prietenului Kusturica. 

Și totuși, ce avem noi aici? Goran, plictisit de provocarea unui nou album, se declară fan până la moarte al hiturilor vechi doar ca să revină cu un look muzical nou. Trei lumi se unesc pe scena asta, trei universuri antagonice pe care Goran le mânuiește, arătând lumii ce a fost, ce este, și ce ar trebui tot timpul să fie orașul lui natal, Sarajevo: triunghiul musulman-creștin-evreiesc. Prin pătrunzimea culturală, Trei Scrisori… rivalizează în sufletul nostru cu autohtonul Take, Ianke și Cadîr – și aici avantaj românii că au termen de comparație față de restul Balcanilor.

Ce se cântă? Se cântă o muzică în așa fel de nu mai știi dacă rădăcinile-ți sunt creștine, mozaice sau de pe la Abu Dhabi. Aplauzi uimit că poți simți înlăuntrul tău toate laturile triunghiului care aparent sunt una contra celorlalte două. Goran simte lumea înfometată, simte că toți suntem din același aluat al unui Dumnezeu unic, dospiți în același cuptor, indiferent de limbă și octave. Dirijorul a adunat în știința lui oameni din toate colțurile lumii, și i-a pus să spună lumii întregi povestea acestei lumi.

Goran e un om care dacă nu ai știut cine ești și de unde vii – îți spune el, pe de-adreptul. Nu trebuie să ști versurile ca să simți că te urci pe niște pereți invizibili. E frenezia aceea inexplicabilă de la petrecerile machidone când îți dai drumul pur si simplu “de nebun” pe câte un ritm de Pamporea, ekatharsisul lui Zorba și chiotul oltenilor când intră una mai săltăreață. Limbi si culturi diferite, aceeași inimă, pozată de Goran într-un tablou global. Câte culturi ți se-mpletesc oare în suflet până la urmă?

În Toronto, Goran nu poate să se desfășoare ca în Europa, dar nu se lasă bătut cu una, cu două. Compensează maximizând ce are: personalitatea lui Muki la tobe și timbrul lui vocal, precum și cele două voci unice de la sud de Dunăre – Ludmilași Daniela- măturând cu fustele lor lungi în ritm susținut – astea fac deliciul publicului indiferent de oraș. Azi, Toronto a fost à côté du Balcani. A lipsit Vino Tinto, un cântec faimos cu Daniela și Ludmila ca second voice. Dar Goran Bregovic e unul dintre acei artiști care stârnește lumea din nimic și face ca pe scenă, live, un cântec să sune mai bine decât în studio: a fost de ajuns să cânte Mazel Tov în așa fel încat să sune total diferit și mult mai antrenant decât versiunea oficială, pentru ca lumea să rămână uluită de ritm, de voce, de orchestră, de finețe.

Ce înseamnă Goran în 2018, la… cât? 68 de ani? Înseamnă însușirea lecției războiului și victoria omului asupra durerii – relatată chiar de el: 

„Suntem din Balcani. Avem o istorie tristă. Am trăit războaie după războaie. Şi, deodată, a doua zi în război, pierzi totul. Şi îţi dai seamacă ceva foarte important s-a întâmplat în viaţa ta. A trebuit să încep de lazero, şi mai târ­ziu am descoperit că a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâm­plat în viaţă. Să încep de la zero pentru a doua oară a fost su­perb. Pentru că şi cea mai strălu­ci­toare rutină tot ru­tină se numeşte. Ceea ce-i frumos, cu adevărat, sunt începuturile.”

Ce rămâne dupa vizita lui Goran în Toronto? Lumea îmbrățișându-se într-un dans infinit. Publicul răsfirat pe străzile geroase, printre taxiuri și metrou, cântând ecoul versurilor Mesecinei întru un nou început… prior

Nu mai este soare, nu mai este lună,  nu mai ești tu, nu mai sunt eu, nimic nu mai este, ne acoperă întunericul războiului, iar eu mă întreb, draga mea, ce va fi cu noi? Clar de lună! Clar de lună! Soarele strălucește, Din ceruri străbate o rază. Nimeni nu știe, nimeni nu știe… nimeni nu știe ce strălucește…