Bag sama-n prostia mea că, la un moment dat (sau periodic, na!) ni se acreşte de românisme. Cum-necum, ni se face aşa brusc câteodată dor de ele. Ne înfigem ‘statornic’ în mici, sarmale, în câte o salată de vinete sau de gogonele, o tocană şi o ciorbă d-aia ‘a la grec’  muntenească (sic!), sau punem de o mămăligă până când naiba-ia-ţi-o că explodează şi asta din nou. Pe concretelea, te face la vocabular şi vocalize câte un român de prin No Frills, sau te uiţi la vreun “Noi Românii”, emisiunea de la teve-ul de aici, rămânând în ambele cazuri siderat. Când şi când. Aşa ocazional şi perpetuu. Personal, n-am nimic cu niciunul din prietenii mei conectaţi, dar… parcă te-apucă. Te apucă dorul de ţară, dorul de schimbare, dorul de ducă şi dorul de prima ta dragoste – pionieratul ăla frumos şi paşnic, în care dacă faci un concert – se umple sala, şi dacă scrii un ziar îl mănâncă lumea pe pâinea din magazinul unde îl ridică, dacă îl mai găseşte. Ziarul, care v-a să zică. Sigur că da, probabil că nu (ca să contra-parafrazăm nişte versuri recente…).

Pentru zilele… ce-au fost făcute, pentru nopţile… negre şi slute…, vorba lui Covaci care va să vie în vreun octombrie 2019 pe meleaguri toronteze, e cazul să realizăm că facem o treabă superbă, prin felul nostru românesc de a fi.

Pe cât de superbă – pe atât de egoistă. Să băgăm sama-n nemernicia noastră (sic!) că aştia care acum avem douăzeci – o să facem treizeci. Ăştia de 40 mergem pe 50, şi cei care facem 50 o să facem şi 60 (Doamne’Ajută!). Şi faza e că nu stăm degeaba (unii mai înfigăreţi dintre noi – no pun intended), nu stăm aşa cu… mâinile în sân (ptiu!) – mai facem ceva: mai facem copii. Nu toţi, dar ăştia care facem copii îi şi creştem şi, văzându-i crescând, ni se înfiripă dilema eternă – canadian sau român? Canadian? Păi mandarin sau arabic poate e mai de viitor decat româna. Both? Ei bine, daca e both, both să fie. Cum e cu româna, partea aia de 50% din both? Îi învăţăm româneşte? De ce? Îi ducem în România? De ce? Le vorbim în română? De ce nu? Exact, aţi înţeles. “De ce nu”. Îi învăţăm în română, că doar “de ce nu?”. Oare nu cumva îi învăţăm româneşte doar ca să umplem prin ei golul nostru propriu de limbă şi societate românească (şi de socializare într-o astfel de societate), care lipseste de ceva ani în sufletul nostru propriu? Dacă nu ar fi aşa – copiii noştri citesc ziare româneşti? Se uită la emisiunea românească de la teveu? Înţeleg ceva din ea? Dacă trag o tură pe la Otopeni, iau o ie la pachet? 

Şi aşa te prinzi că mai trec nişte ani şi copiii noştri canadieni vorbesc româna (dacă o vorbesc) cu accent englezesc. Şi engleza sau limba locală – fără accent, “căci aşa e firesc”. E un fenomen bătătorit bine de tot de la Arganda del Rey până la Tatabánya. Aşa că nu e cazul să ni-l mai ascundem sub negrul unghiei. întrebarea este – balurile şi festivalurile, emisiunile şi carnavalurile (huh?) româneşti sunt făcute pentru viitor, pentru copii? Sau pentru prezent, adică, mă rog, pentru trecut, pentru toate bubulinele şi cravaţoşii anilor ’80 de prima tinereţe? Ne gâdilă orgoliul nostru de vremelnici imigranţi?, sau evenimentele astea culturale toate făcute acum pe genunchi sau din călcâie îi aduc pe aceşti copii să vorbească româneşte în vreun club de fiţe din Downtown Toronto peste… aşa vreo.. 10-20 de ani? Nu de alta dar, e un mare secret nespus care trebuie spus, de care ne cam ferim aşa pe ici, pe colea, între două Cube şi o Timişoară sau o Craiovă: nu prea o să mai fim nonstop pe aici-şa, o să murim la un moment dat, na, că aşa e să fie. Şi dacă se întamplă mâine? Aşa ca chestie? Oare ce am făcut până acum, româneşte vorbind, am facut pentru copii sau aşa vreo 70-99% pentru orgoliul nostru de români care când vorbesc româneşte la TV aici o fac doar-doar din doi în paişpe cuvinte româneşti? 

Carevasăzică, o mică reformă aşa pe ici-pe colo prin părţile esenţiale ale subconştientului fiecăruia – ar cam fi cazul să fie inevitabilă. Stick around. We’re gonna get through this, and we’re gonna do it together.
Hi. I am Mihai Manolache, and this is my view.