Câteva rânduri scrise ca reacție la efervescența legislativului roman cu privire la legea minelor și legea amnistiei (iată că problema nu e doar de azi-de ieri, în caz că cineva a uitat). La București a fost ”marțea neagră”, un preambul la multe alte upercuturi legislative date poporului roman.
Trecem peste zorzoanele inerente de Ziua noastră Naţională şi zăbovim (întrucâtva îndreptăţiţi de ultimele evenimente sociale din România) asupra sentimentului apartenenţei naţionale la acel unic tandem ideatic dat de mândria de a fi român şi gloria apartenenţei la un neam cu o istorie sublimă.
Ok, aţi înţeles limbajul de lemn – trâmbiţat şi pe faţă şi pe dos la televizor, pe forumuri şi comunicate de presă.
Două observaţii pe scurt. Una la mână – mândria asta anuală se bate cap în cap cu realitatea zilnică dată de caloriile pe care prietenii şi familiile noastre din România NU le mai bifează când se aşează la masă. A doua la mână – gloria neamului dată de trecutul istoric e mâncată de gândacii secolului XXI: toate sondajele de opinie ne arată că Becali şi silicoanele vedetelor mioritice sunt modele mai de succes (sic!) pentru tânăra generaţie decât un Nicolae Bălcescu sau Henri Coandă.
Şi acum în detaliu. Prima observaţie bate direct către Roşia Montană, Pungeşti, şi Dumnezeu ştie ce va mai urma. Conform dictonului ”I didn’t sign up for this”, dacă celor 7,4 milioane de alegători cu care se laudă stânga (plus actuala dreaptă – PNL) românească li s-ar fi spus că în câţiva ani România va deveni şantier minier iar parlamentul va legifera şi încuraja furtul bugetar naţional şi european – probabil că mulţi s-ar mai fi gândit daca mai e rost de ştampilat buletine de vot sau nu.
A doua observaţie readuce în discuţie modelul educaţional propovăduit de după 1989, atunci când s-a creat precedentul unei false prese, a clientelismului politic şi economic, iar argumentul e mână-n mână cu cel anterior. A rosti vorbe de duh din Iorga, Blaga sau a urma modelul intelectual promovat de Spiru Haret sau Grigore Moisil a ajuns să însemne a delira. Rişti să fii luat în derâdere (”la mişto”, ca sa fim în ton cu anii) şi să fii catalogat drept un senil care trăieşte în trecut cu acte din prezent.
Să nu fim însă ipocriţi, şi să oferim explicaţia completă pentru cele afirmate anterior. La Pungeşti se află în execuţie un contract de concesionare: statul oferă un teren unei companii, în vederea prestării unei activităţi din care statul român obţine beneficii pe care nu le-ar fi putut obţine în alt fel. În orice democraţie capitalistă, statul (reprezentant al cetăţenilor electori şi mandatat de aceştia) este partener de afaceri, la fel ca şi concesionarul. Ca atare, Chevron are tot dreptul să opereze pe acel teren, pentru că statul român i-a permis acest lucru, iar protestele de la Pungeşti au un aparent caracter inutil. Ca să spunem lucrurilor pe nume, Pungeşti, Roşia Montană, pachetul legislativ adoptat în această săptămână sunt preţul plătit de către electori (cetăţenii) pentru votul oferit la ultimele alegeri din România.
Dacă ar fi vorba de protestat, gestul de frondă socială-civică trebuie mai degrabă redirecţionat spre cei care odată ajunşi în funcţii de decizie au ales soluţii cu care societatea nu este de acord.
Mai degrabă este de observat grava carenţă cu care se confruntă România: absenţa unei răspunderi, a unei transparenţe şi a minimei culturi vizavi de factorii de decizie într-un stat democratic. Acest lucru nu este de azi-de ieri, ci înrădăcinat în istorie. Pleacă de la cutezătorii care rupeau cordonul securiştilor la vizitele de lucru ale tovarăşului pentru a-şi face cunoscută cauza proprie (pentru că vedeau că în absenţa pilelor nu se rezolva nimic pe cale ierarhică), şi îmi aminteşte de scrisorile pe care le primea Ion Iliescu de la pensionari amărâţi care îi cereau cate o rectificare bugetară pentru a-şi putea cumpăra medicamente.
Protestul în sine este legitim, sănătos şi arată că România noastră pleacă de la şi supravieţuieşte în una din ultimele ei redute – acolo unde anti-civilizaţia silicoanelor şi a rating-ului nu a pătruns încă: ”la ţară”, în comunităţile mici şi închise care încă mai fac ţuică la cazan şi dansează Drăgaica.
Cât despre ipocrizia modelelor din trecut? Spiru Haret a devenit imaginea diplomelor universitare false, şi nu un antemergător în modele matematice. Monnet e simbolul marijuanei palmată în cate un X5, şi mai puţin un părinte al unităţii europene. Dacă întrebi generaţia actuală din Ferentari, Dorobanţi sau din provincie despre ce strategie avea totuşi Mihai Viteazul la Şelimbăr şi, conform noilor uzanţe istorice, ce idee şi argumente de unificare avea în secolul al XVI-lea, s-ar putea să ţi se intenteze proces pentru ofensă, sau -mai simplu- un pumn în figură.
Ca orice alt stat, România nu poate trăi în trecut, iar românii nu mai pot trăi din amintiri. Aceste minciuni politico-economice nu au făcut altceva decât să încetăţenească (ironia soartei) ideea că o clică (falsă elită) este condamnată să prospere pe grumazul ţăranului căruia îi moare o vită în bătătură din lipsă de furaje. Pentru că -nu-i aşa?- sub terenul verde de lucernă tocmai s-au descoperit aur şi gaze de şist.
Social Profiles