Patria-mamă se chinuie să se califice din nou la un turneu final, în materie de fotbal. Și când nu curge, pica. Deci orgoliile de tip ”suntem cei mai tari” sunt satisfăcute, știrile urlă din nou milioane și milioane de euro cu cât pleacă ”afară” mai câte un fotbalist, iar prețul la benzină crește liniștit în legea lui în continuare.

E greu şi cu fotbalul ăsta din inima unor microbişti canadieni. Mai ales cei care încă îşi mai pasează cate o schemă proprie sau vreo aşezare strategică cu câte vreun alt dependent rătăcit printre sporturile americane. 

Da, acesta este un text despre România-Estonia, un meci de fotbal care a electrizat pe mai mulţi decât trebuia. Treaba asta cu discuţiile despre fotbal devine chiar aberant de complexă dacă te apuci să îţi desfăşori cearceaful de opinii cu amici din România, foşti colegi de gradenă pe stadioanele patriei. Eşti prins în ofsaid la capitolul alcoolemie, în primul rând. Mătăluţă eşti pe zero în pauza de prânz, bifând o învoire de la şefu’ în timp ce te uiţi după un stream pe la vreun coleg de drog. Jumătatea ta soccer-istică (deh), aflată la 7 fusuri distanţă este deja cu 4 beri în sânge şi automat asta îi dă dreptate în orice discuţie despre ”cum joacă bă’etzii în seara asta”.

Să nu mai zic şi că creierul tău spălat de visul canadian al lui ”ce nu-ţi faci tu cu mâna ta nu îţi face nimeni cu nimic” observă imediat angoasa psihedelică în care cade atacantul român care cerşeşte lovituri libere pe de-a moaca, precum şi melancolia blegoasă a comentatorului TV care e mai preocupat de ce fac alţii pe alte stadioane decât de ceea ce vede cu ochii. ”Domn’e, ne rezolvă Olanda asta sau pun berea la loc în frigider?”, par a spune toţi. Ce contează că naţionala ta habar n-are ce joacă şi cu ce se mănâncă sportul ăsta, pe noi trebuie să ne rezolve alţii. Iar dacă te ridici în picioare să fluieri ofsaidul în care e mentalitatea mioritică, rişti să ţi se arunce cu cojile de seminţe în cap de către cei cu berea deja în venă. România, în materie de fotbal, a tras săptămâna asta din nou lozul norocos al berzei chioare, şi durerea cea mare e că mulţi văd – puţini pricep. Figura de sfinx botezat la zaruri afişată de tacticianul de pe bancă al acestei echipe, dublată de  faptele oamenilor netămâiţi din umbra lui, ar trebui să dea de înţeles tuturor unde e buba. Un antrenor cu cazier, protejat de o autoritate tutelară ce sfidează orice lege a managementu­lui sportiv, a onoarei sportive şi de afaceri, iată capul peştelui împuţit deja de câteva decenii. Şefi pentru care legile sunt făcute să se poată dirija mai bine circuitul banului în natura de lângă ei. Oameni pentru care Jilava devine doar un alt loc unde îţi poţi petrece concediul şi de unde poţi regiza în continuare circul oferit plebei. Căci, nu-i aşa, trebuie adunată cotizaţia pentru un alt silicon, un CLK, Maybach sau vreo Avicolă. Toate acestea cântăresc foarte uşor în alcoolemia din sânge, şi chiar nu mai contează în nicio discuţie atunci când ”bă’etzii” au posesie zdrobitoare dar la poarta greşită şi pasează de zor între ei comisioanele samsarilor şi a preşedinţilor ce put a trafic de influenţă în spatele uşilor capitonate.