Parafrazând câteva versuri de ”dulce autodistrugere” a celor de la Paraziții, textul de mai jos face referire la eterna origine găunoasă a curajului românesc de a NU-și lua viata în piept și taurii sorții de toate coarnele posibile.
Recitind textul domnului Dorian Galbinski, apărut luna trecută şi prezentat şi de ACASĂ în pagina a 9-a, constat încă o dată că românul are o doză de masochism undeva ascunsă în gena ancestrală. Mioriţa e pe post de Ana şi Caiafa aici. De la acel exemplu de capitulare ”cu arma-n mână” şi cu discursul auto-laudativ la sub-braţ, din folclorul tradiţional, lumea metempsihotică românească evoluează de la Dâmboviţa la Tamisa, cu un scurt popas şi pe Lacul Ontario.
Dacă viaţa e o scenă, fără îndoială atunci că noi şi autorul acelui text din pagina 9 jucăm în piese de teatru diferite. Concluzia dumnealui, citez: ”Se spune că nu există traumă mai mare în viața unui om decât părăsirea țării în care s-a născut”, îmi pare că urmează acelaşi tipar al acceptării unei soarte dinainte scrisă. În această direcţie, între un cioban care îşi proslăveşte moartea şi un emigrant care îşi căinează viaţa nu este decât o falsă deosebire.
Când spun ”noi”, îi am în faţă pe cei peste 100 de oameni care s-au îmbarcat pe Kajama vinerea trecută. Sunt oameni răsfăţaţi de ştampila ofiţerului de la imigrări în diferite perioade, mai întotdeauna de restrişte. Dincolo de Securitate, de bejenia lumii în care minutul de telefon (ascultat) cu România era cât o pâine iar internetul era un gând iluminat, aceşti oameni nu s-au văietat, nu au dat înapoi, şi nici nu au făcut un studiu de caz din propria experienţă. Ba mai mult, au rămas români. La propriu.
În alte vremuri, asemănătoare, Ionescu devenea Ionesco, poate şi pentru că altfel ”nu ar fi răzbit”. Aici, acum, Bălănescu, Ionescu, Popescu, Marinescu (etcetera) rămân aceiaşi. Şi răzbesc. Am observat acest lucru vineri, contemplând printre velele de pe Lac crema antreprenorilor români din Ontario. Emigranţi, apoi imigranţi, nou-veniţi şi întreprinzători, aceşti oameni au adus cu ei spiritul de iniţiativă, izvorât din frustrarea aceea căpătată în anii în care ”nu s-a putut” (ca să îl citez din nou pe corespondentul BBC din pagina 9).
Le-a fost greu? Fără doar şi poate. Dârzenia interioară i-a făcut nu numai să nu uite limba română, dar să creadă cu încăpăţânare în relaţia de afaceri cu alţi Ioneşti şi Popeşti de aici. Este, clar -sper-, mult mai uşor să lucrezi puţin la nume şi să devii un Mike Jones sau un John Popes, spre exemplu. Accentul il poţi perfecţiona in 5-10 ani, sau chiar şi mai repede. Te-ai ”integra” aşadar imediat, în neantul american. Ai fi astfel un om perfect, scăpat de chinul poeziei numelui propriu rostit literă cu literă pentru orice cap mai pătrat decât al tău. Ai fi ca alţii, nu-i aşa? Şi nu ai mai fi purtătorul acelei gene masochiste ce te face mândru posesor de vocabular carpatin. Iar strănepoţii tăi probabil se vor întreba dacă Popes are vreo afiliaţie religioasă aşa cum Jones sigur va fi fost vreun galez de ispravă pripăşit în Toronto la sfârşit de secol XX. Şi da, la urma urmei, nu ai mai rupe o horă cu foc, nu ai mai şti ce sunt micii şi traseele din Bucegi, iar viaţa ţi-ai trăi-o doar din follow-up-uri şi deadline-uri, departe de cei care se îmbrăţişează învingători printre velele ontariene.
Social Profiles