Ziarul reface un obicei mai vechi și plăcut al românilor – acela de a merge la teatru, invitându-l pe Horațiu Mălăele în Toronto. Octombrie 2010 a fost un an bun pentru teatru. “Orbul” a venit în Toronto şi a surprins prin autenticitate, practice şocând publicul cu bombardamentul obişnuit asupra stereotipurilor sociale.
Când suni în România, e criză. Dacă vorbeşti de teatru, te alegi cu un ”ce-ţi veni?”, involuntar. Biletele transatlantice de avion sunt mai scumpe faţă de momentul când împachetam lucrările de diplomă în geamantane pentru Canada. România se află la 9000km de noi, nu prea este ”within driving distance”, nu? Actorii mari nu vin în fiecare zi în Canada, dar cu toate acestea se încumetă să ne calce pragul.
Ne uităm cât costă biletul la spectacol, şi punem în balanţă. Am putea sta pe internet, sau poate e un film bun la TV în seara respectivă. Am putea ieşi la o plimbare la prieteni, sau la o zi de naştere. Vă întreb: când aţi mai fost la teatru şi când veţi mai avea ocazia să îl aplaudaţi pe Horaţiu Mălăele? De muzică bună, de spectacole bune nu ne vom sătura niciodată… Sunt contagioase. Avem, în mijloc de octombrie, o altă ocazie să mai ”ardem” o dată cei 9000km care ne despart de sălile în care intram odinioară. Avem un actor de geniu, consacrat deja în ”hall of fame”-ul cultural românesc. Avem ocazia să ne arătăm unora altora, încă o dată, că suntem un public elitist, care iubeşte limba română şi preţuieşte valoarea, un teatru de calitate într-o sală de calitate.
Vă invit, aşadar, să ne reîntâlnim să râdem şi să aplaudăm. Să ne facem un cadou de octombrie: Horaţiu.
“SUNT UN ORB”
Ba nu eşti. Vezi şi întrevezi perfect totul. Publicul care este acolo, tăcut şi emoţionat să te revadă. Spectatorul din ultimul rând, vorba lui Cehov, care n-a avut altceva de făcut în seara aceea decât să vină să te vadă. Să te vadă pe o scenă de teatru, acolo unde nu se trag duble şi nu există comenzi de genul ”Action!” şi ”Cut!”.
Nu eşti pentru că ai clarviziunea să ştii ce îi trebuie publicului tău. Îl controlezi şi îl faci să te asculte. Îi vorbeşti şi îl hipnotizezi. De la cei din primul rând până la ultimul, fiecare spectator îţi soarbe cuvintele. Poantele. Ţi le aşteaptă, ţi le gustă.
Nu eşti pentru că mimica ta este incredibilă – ca toiagul lui Moise în deşert: caută aplauzele care apoi curg în şuvoaie şi te recheamă la scenă la sfârşitul spectacolului. Nu eşti pentru că vezi talentul altor actori şi te înconjori de oameni valoroşi, care prin jocul lor te înalţă. Eşti unic, şi îţi mulţumim că ne-ai dăruit clipe unice!
Social Profiles